COMUNICAREA

 «Omul, această entitate complexă ca structură are infinite resurse prin care să surprindă pe celălalt dar în interacţiunile conştiente şi /sau subconştiente nu te va auzi niciodată atâta vreme cât nu vei da semn că îţi pasă (numai)de el(…)»  Viorica Ungureanu Bertea (…)

Pornind de la schema clasică studiată de noi,

EMIŢĂTOR → CANAL → RECEPTOR

COMUNICAREA este un proces (relaţional) de continuă şi intensă mişcare,de permanentă transformare, de integrare socio-culturală, psihologică etc. Deşi aparent este « transmitere » şi  «recepţionare », COMUNICAREA este un proces vast, complex şi pretenţios în esenţă. În primul rând este,  « transmitere » şi  «recepţionare » dar numai în baza unui cod- limbajul comun folosit, limba instrumentând, armonizând şi sincronizând procesul însuşi!

Comunicarea se realizează prin intermediul unor elemente dependente/ armonizate între ele, în vederea exprimării:

  • Limbajul verbal (folosirea cuvintelor, logică, corectă, organizată în propoziţii/ fraze, abordarea unui vocabular etc. ),
  • Limbajul paraverbal ( tonul cu care are loc exprimarea, volumul, intensitatea vocii, viteza de rostire a cuvintelor, etc)
  • Limbajul nonverbal  (expresia feţei, gesturile, atitudinea, poziţia, mişcarea, comportamentul însuşi)

Comunicarea devine astfel exprimarea certă a caracterului temperamental şi a personalităţii individului, devenind o condiţie sine qua non de integrare socială, de dezvoltare personală şi a relaţiilor interpersonale.

COMUNICARE – A COMUNICÁ vb. I. . tr. A face cunoscut, a în(cuno)știinţa, a transmite. A face, a prezenta o comunicare. (fr. communiquer,  lat. communicare)  NODEX 

Comunicarea este interacţiune conştientizată prin inteligenţă, adaptare, experienţă, progres.

Comunicarea pozitivă sau negativă, (aceasta din urmă fiind aceea care dă naştere conflictelor), depinde de însăşi orientarea mesajului, de direcţionarea acestuia şi de  influenţa unor factori periferici şi, neapărat de distanţa creată între emiţător şi receptor.

Comunicarea defectuoasă dintre două sau mai multe părţi, poate fi în cele mai multe cazuri cauza principală a conflictului.

Astfel, intervine ca modalitate de soluţionare,  medierea,  care atribuie contextului existenţa unei terţe persoane, competente, specializate, cu aptitudini certe de a fi acceptată de părţile aflate în dispută, de a dovedi seriozitate şi încredere, care să fie neutră, imparţială şi să garanteze confidenţialitatea şi, care să aibă rolul bine definit de intermediar în procesul comunicării, de a reflecta asupra organizării, gestionării  conflictului, astfel încât părţile să înţeleagă în amănunt elementele conflictului şi conflictul în asamblu, conform propriilor sisteme valorice.

Această terţă persoană, numită mediator,  va trebui să ştie întâi de toate că gestionarea conflictului dintre părţile faţă de care trebuie să fie neutru şi imaparţial va fi destul de complicată atâtă vreme cât comunicarea comportă carenţe pricinuite de dimensiunea existenţială, psihologică, social economică a fiecăruia, de distanţa dintre părţi cât şi de distanţa dintre mediator şi părţi care, dacă nu este dinainte apreciată, ( tonul ridicat fiind determinat de faptul că cel căruia ne adresăm nu ne aude tocmai că distanţa de la emiţător la receptor este uriaşă iar ca să ne audă trebuie să luăm în calcul faptul că omul este supus greşelii şi) îndreptarea oricăror erori nu poate avea loc dacă nu dăm un semn că ne pasă de problemele celuilalt.

Viorica Ungureanu